“Prin ordinul de operații nr. 53 al Statului Major al Aerului, difuzat în unitățile aviației militare la sfârșitul lunii ianuarie din anul 1943, se prevedea posibilitatea ca sovieticii să execute în mod aproape sigur debarcări pe litoralul românesc între Mamaia și Oceac. Pentru contracararea acestora, se nominalizau unitãțile ce urmau să intre în dispozitivul de apărare: o escadrilă de recunoaștere, o escadrilã de observare, una de bombardament ușor, alta de bombardament greu și încã una de vânãtoare. Ultima trebuia să înlocuiascã Escadrila 43 vânătoare ce avea în dotare vechi avioane PZL – 11, deplasatã de comandamentul german de la Kerci la Eupatoria, cu misiunea de a apăra aerodromurile de la Sarabuz, Sakî și Eupatoria, precum și supravegherea coastei.
Pentru executare. Flotila 2 Vânãtoare, a ordonat Escadrilei 49 Vânãtoare cu 10 avioane I.A.R. – 80, să treacã la pregătiri, urmând sã fie gata de deplasare cu începere de la 12 februarie 1943, deplasându-se pentru început pe aeroportul civil din Galați.
De acolo s-a plecat în Crimeea, unde la 1 iunie 1943 a început sã acționeze pe coasta de vest a acesteia, încât până la 6 februarie 1944 executase 1517 misiuni cu 1706 ore de zbor.
De asemenea, purtase 17 lupte aeriene în care a obținut 15 victorii, protejând totodatã 78 convoaie navale cu 742 vase.
Este adevărat cã misiunile au impus anumite condiții cum a fost ajungerea acestora în porturi fãrã sã fie răvășite de aviația inamicã, apoi protecția formațiilor aeriene de transport pânã la 100 km în largul mării impunea un alt risc. Însã cel mai mult au fost stânjeniți de faptul cã avioanele noastre I.A.R. – 80 C erau inferioare celor care atacau porturile, așa cum erau cele de tipul Douglas A-10 Havoc (Boston), Petliakov Pe– 2 sau P 39 Aircobra. Faptul cã întotdeauna grupurile de vase au ajuns bine în porturi cu pierderi relativ puține, s-a datorat în primul rând curajului piloților din Escadrila 49 Vânãtoare.
Comandatã pe rând de cpt. av. Constantin I. Enea, Bran ori Constantin Stamatin, aceasta, în ciuda greutăților de ordin tehnic și a faptului că a luptat pe mare cu un avion monomotor echipat cu roți și nu cu flotoare, ea s-a acoperit de glorie. Printre piloții ei s-au numãrat slt. av. Gheorghe Butnaru, adj. av. Mihai F. Mihordea, Aurel T. Olaru, Ştefan I. Dumitrescu, Mihai Profir, Gheorghe I. Bucur, Mircea Mazilu, Eugen Taflan, Iosif Ciuhulescu și alții. Aceștia și înca mulți ca ei și-au riscat viața, luptând peste apa mării, unde în cazul unei doborâri de cãtre inamic, iarna însemna moarte sigurã fațã de 80% vara, așa cum aprecia unul dintre comandanți.
Însã, este tot atât de adevãrat cã au fost și pierderi dintre care cea mai dureroasã a avut loc în dimineața zilei de 4 februarie 1944. atunci, în dreptul portului Simferopol – Ak Mecet, avionul I.A.R. – 80 cu nr. 264 pilotat de adj. av. Aurel Olaru a fost doborât chiar de artileria amicã, mai precis cea germanã, în timp ce făcea protecția unui convoi de vase. Când a fost lovit, avionul se afla la 4-500 m înălțime și a cãzut în mare la 200 m de țãrm. L-au scos scafandri abia după 10 zile, constatându-se cã fusese împușcat în cap. El și încã un coechipier decolaserã, împreunã cu încã 4 avioane germane, pentru a însoți un convoi de vase de transport.
În apropierea portului, atât aviatorii germani cât și cei români, au tras rachete de semnalizare pentru a fi recunoscuți, însã cel român a fost doborât de Flack-ul de pe un vas german armat.
Aurel Olaru era pilot de rãzboi din anul 1940 și avea aproape 350 ore de zbor.
El se nãscuse în Ploiești și nu-și cunoscuse tatãl. Fusese crescut de mama sa care fãcuse tot ce putuse mai bine pentru el. În ciuda greutãților, ea l-a dat la școalã, educându-l și asigurându-i condiții bune, încât acesta a putut ajunge pânã în clasa a V-a a Seminarului Teologic din Iași. Însã tocmai atunci i-a murit mama, singurul sãu sprijin, fapt pentru care nu a mai putut merge la școalã, fiind nevoit sã-și caute de lucru pentru a se întreține. Așa a aflat de existența Şcolii de pilotaj de la Tecuci, unde s-a înscris voluntar la sfârșitul anului 1937. Acolo s-a format ca pilot militar, fiind apoi repartizat la Flotila 3 Vânãtoare.
În acea Flotilã, gãsind un cadru potrivit cu felul sãu de a fi, s-a dovedit un subofițer disciplinat, corect și inteligent, asimilând cu ușurințã problemele specifice aviației militare.
A luat parte la operațiile de pe front în prima campanie, dupã care a fost trecut la paza teritoriului. De la 7 iunie 1943, data sosirii la Escadrila 49 Vânãtoare pânã la 4 februarie 1944, când a fost doborât din eroare, adj. av. Aurel Olaru a executat 63 misiuni de luptã, totalizând 132 ore de zbor, iar pierderea lui a fost unanim regretatã.”
Articol publicat în Orizont aviatic nr. 40 din 2006
autor Tudor Vasile
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1952/20.10.1944 i s-a acordat Adjutantului aviator Olaru Aurel Ordinul Virtutea Aeronautica cu Spade clasa Crucea de Aur cu prima baretă.
Arhiva Mihai Popteanu
